Ratacesc print noianul de ganduri cu visele mele fluturi...adancita in crunta realitate ma detasez de tot ce nu e esential si doar strabat spatiul definit al zilelor ce vin.Doar el sufletul meu ma duce mai departe , tot mai departe, inconjurat de aceeasi feerica lumina si avid de absolut...unde am lasat anii mei cei tineri sa se odihneasca?In inima mea, cu amintirile mele despre tot ce a fost si nu mai poate fi schimbat...am crezut ca aici pot gasi o lume ce imi va adanci speranta ca nu sunt singura , am asteptat mult, poate prea mult sa gasesc ceva ce imi va umple golul din inima mea, inca mai sper si tot mai pot zbura peste infinitele oprelisti ce vin si se duc ca o aducere aminte ca nu e totul sfarsit, ca poate fi mereu un nou inceput...cand ma trezesc diminetile sunt fericita ca mai pot auzi trilurile pasarelelor din parcul alaturat si pot sa salut pescarusii ce roiesc in cautarea haranei;apoi ma asez la masa mea de scris si incep sa scriu, imi place mult sa fac asta, sa ma regasesc in imagini ce mi se dezvaluie in mintea mea;apoi nimic nu se sfarseste cu soarele din fiecare zi, undeva acolo este o chemare, pot sa trec peste hauri care imi provoaca teama, lumea in care traim este plina de oprelisti, frizeaza normalul, scoate tot ce este mai rau in oameni, ii vad cum uita sa traiasca pur si simplu, cum renunta la viata atat de usor, renunta sa lupte...intoarcerea la durere, la punctul zero al existentei;inca mai pot sa alerg zambind si visand, mai pot sa ma bucur de o floare,de lucruri simple, ce ne umplu existenta.
E simpla viata mea, insa atat de bogata in trairea sufleteasca, am cautat prietenii si pot sa spun ca oamenii se tem chiar si de a se apropia unii de altii, vad numai pericole, se exchiveaza, sufletul omului in lumina pura a diminetii este zborul pasarii in inalt, aducetiva aminte ca sunteti creati absolute si in spatiul numit viata este permis orice iti face bine, poti iubi, poti da fara sa ceri ceva, fericirea de a daruii este atat de inaltatoare, balastrul ce te trage la fund arunca-l ori de cate ori simti ca te sufoci, ridica-te, fii tu insuti, demn ca te poti numi om.
Mi-am ales sacrificiul cu imensa bucurie ca nimic nu e in zadar si fiecare avem o tema de indeplinit, si vreau acest lucru sa-l fac cat mai bine cu putinta.Chiar daca unii ma vor depuncta, eu tot mai cred in zilele ce daca sunt cenusii si au lumina palida, in acest labirint te poti regasii cu toate cate sunt pentru tine, si nu cer mai mult decat mi se poate da, poate nu merit, sunt prinsa in sistem, si nu mai pot scapa de el, iar daca ar fi sa mai aleg o data as alege sa traiesc undeva departe de orice tentatie, departe de lumea deslantuita care mi-a facut atat rau...